Asociația pentru Capacitarea Abilităților Speciale

"Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor. "

    

PROGRAME

ECHIPAMENTE DE MOBILITATE

ECHIPAMENTE DE MOBILITATE

ALĂTURI DE TINE

ALĂTURI DE TINE

GRUP DE SPRIJIN PENTRU PĂRINȚI

SPORT FĂRĂ BARIERE

SPORT FĂRĂ BARIERE

VOLUNTARIAT

VOLUNTARIAT

PROGRAME EDUCATIVE

PROGRAME EDUCATIVE

EVENIMENTE

EVENIMENTE

EVENIMENTE SPECIALE PENTRU COPII

FRAȚI SPECIALI

FRAȚI SPECIALI

TABERE PENTRU FRAȚII ȘI SURORILE COPIILOR CU NEVOI SPECIALE

CAZURI SOCIALE

CAZURI SOCIALE

PUBLICAȚII

PUBLICAȚII

CAMPANII DE INCLUZIUNE SOCIALĂ

CAMPANII DE INCLUZIUNE SOCIALĂ

Echipa ACAS

Revenim în scurt timp cu echipa ACAS

Cine suntem

Anul 2016, este anul în care am decis să devenim vizibili, oficiali. Este anul în care s-a scris negru pe alb certificatul de naștere al ACAS – Asociația pentru Capacitarea Abilităților Speciale. De ce? Pentru că am ajuns în punctul în care nu mai puteam să fac față nevoilor fără să cer ajutor. Și, pentru a cere ajutor, trebuia să exist! Mulțumim doamnei Lavinia Tec și domnului Denis Lupăștean care ne-au ajutat cu partea juridică.

Cum putem fi gasiti

  •   +40 746 018 534
  •   Chisoda, in incinta ROGERA
  •   office@abilitati.ro
Programe
Sponsori
Voluntari
Beneficiari
Câteva dintre mărturiile celor pe care am avut ocazia să îi întalnim, să colaborăm, să ajutăm și să devină parte a marei familii ACAS
În curând veți căsi aici mărturiile prietenilor noștrii
Încă Lucrăm

Încă Lucrăm

CONTACT

Lasă-ne un mesaj. iar noi te vom contacta în cel mai scurt timp posibil.

ISTORIC

Geneza unei viziuni

Întâlnirea cu Vali și Raluca

 

Prima data când am întâlnit-o pe Raluca Popescu – un ghemotoc cu magnet, pe când avea 3 ani, a fost când a venit cu mama ei la noi în biserică în anul 1993. Dar cine este Raluca?! Este o domnișoară cu tetraplegie flască, urmare a meningo-encefalitei, o reacţie adversă în urma vaccinului anti-poliomelitic, administrat la 3 luni. Ca intelect, este o persoană dezvoltată normal, însă partea fizică este afectată integral: are nevoie de ajutor pentru a se spăla, a se îmbrăca, a mânca, pentru orice acţiune pe care ţi-ai putea imagina că o poţi face singur. Împrietenindu-ne foarte bine eu şi Vali, mama Ralucăi, am început să explorăm împreună lumea neprietenoasă în care persoanele cu dizabilități nu au acces, nu sunt primite cu aplauze. Primul impas întâmpinat a fost găsirea unei grădinițe de masă care are program de incluziune a copiilor cu dizabilități. Experiența mea de 4 ani în asistență socială, un concept reanimat inedit după Revoluție, a facilitat sprijinul meu juridic. Rămânea problema transportului (fiind născută în 1990, orice cărucior obișnuit nu i se mai potrivea).

În anul 2000, la fundația la care lucram, am primit un transport de 20 cărucioare rulante pentru copii - și acum mi le amintec, roșii, frumoase -  și alte echipamente medicale, in valoare de peste 2 milioane de dolari. Primul cărucior i l-am dus Ralucăi, care avea deja 10 ani. Mă gândesc la Vali, care timp de atâția ani a dus-o pe Raluca în brațe; desnădejdea care o cuprindea când trebuia să se descurce în mijloacele de transport, neînțelegerea oamenilor din jur... Așadar, acest cărucior a venit ca o rază de soare, a fost o reală binecuvantare, atât pentru fiică, cât și pentru mămică.

Prietenia cu Vali și Raluca mi-a deschis ochii spre o lume mai distrusă decât tot ce se vedea din afară. Nu mi-am putut niciodată imagina câți oameni stau izolați în propriile case. Motivele sunt multiple: o lume fără empatie și mai ales fără accesibilitate, sentimentul de vinovăție de a avea un copil cu nevoi speciale, neimplicarea bisericilor, lipsa programelor de incluziune socială, etc. Mentalitatea anului 2000 era bazată pe convingerea că acești copii sunt legați de un blestem, mai bine îi izolezi. Am ajuns prin multe pârghii în casele a peste 20 de copii la vremea respectivă şi mi-am dat seama că există o lume ascunsă, nevăzută, o lume necăutată, pe care nimeni nici nu încearcă să o aducă la lumină, nici să o îmbunătăţească.

 

 

De la unul la mai mulți

Grupul de sprijin pentru părinți ˮALĂTURI DE TINEˮ

 

Vali îmi repeta mereu: „Ligia, aşa de multe mame suferă, sunt singure, nu au cu cine vorbi, nu au cine să le încurajeze. Pentru mine e un mare ajutor că tu eşti lângă mine, hai să facem ceva pentru mai multe mame!”... Pe lângă studiile de asistență socială, având şi un master în consiliere de familie, în anul 2004 am prins curaj să înființez un grup de sprijin pentru părinții copiilor cu nevoi speciale.  În acest scop, am cerut o statistică uneia dintre cele mai mari biserici din Timișoara. Am primit o listă cu doar trei nume. În paralel, am făcut cu Vali o listă de 37 de nume. Această discrepanță mi-a întărit convingerea că, familiile copiilor cu nevoi speciale sunt printre noi, nevăzute și neștiute, fie din cauza vinovăției cu care se confruntă, fie datorată ignoranței părinților, fie datorită lumii neprietenoase față de această realitate.

În prezent grupul cuprinde până la 85 de familii. Felul în care am conceput grupul de sprijin este mai degrabă unul de „as we go”, cum spune expresia americană. El are o dinamică continuă prin care facem ce dorim şi ce ne place.  Pe bază de chestionare, am aflat sugestiile părinților și decidem ce urmează.  Există o cerință constantă a fiecărui părinte, mai de fiecare dată: activități cu copiii cu nevoi speciale!  Identificând, de asemenea, lipsa unor persoane care să poată îngriji copilul, în absența părinților, următorul pas logic a fost formarea unei echipe de voluntari.

 

 

Învățăm și Ajutăm

Programe educative și activități de voluntariat

 

Prima grupă de voluntari a fost formată prin 2006-2007 și cuprindea 40-45 de persoane. Vârsta minimă acceptată a voluntarului a fost de 10 ani, după principiul că un copil de 10 ani îşi doreşte să aibă lângă el un partener de joacă de aceeaşi vârstă, cu care gândeşte, vorbeşte și se joacă la fel.  Stadiul de pregătire a fost de 3 luni. Una dintre cele mai frumoase şi importante activitaţi de formare într-un mod marcant a voluntarului, este: „în papucii celuilalt”- o temă de casă a fiecărui voluntar de a experimenta la alegere o dizabilitate.  Feedbackul acestei teme este întotdeauna însoțit de o mare încărcătură emoțională.  Bineînțeles că, ajuns față în față cu copilul, voluntarul discută întâi cu părintele, care știe întotdeauna detalii despre copilul în cauză.

 

 

Vocea din spatele cortinei

Fraţii copiilor cu nevoi speciale

 

Participând la taberele naționale pentru părinții cu nevoi speciale, timp de 2-3 ani, am identificat o categorie neglijată, lăsată în umbră, aceea a fraților copiilor cu nevoi speciale. Când într-o familie există un copil sănătos şi unul cu nevoi speciale, 99% din activităţile familiei se învârt în jurul copilului cu nevoi speciale: terapiile de recuperare, imprevizibilitatea crizelor care pot apărea, căutarea constantă de soluții, etc. Şi în timpul acesta copilul sănătos creşte cu o mulţime de frustrări, îi cresc sentimente de vinovăţie, că el este sănătos în timp ce fratele/sora sa are nevoie de toată îngrijirea şi toată atenţia şi tot nu se face bine. Ca să nu mai vorbim de traumele provocate de un eventual deces al copilului cu nevoi speciale. Asta ne-a dus la următoarea etapă: încercarea noastră de a crea tabere de consiliere pentru fraţii copiilor cu nevoi speciale. Am conceput un material pentru durata unei săptămâni de tabără, și în fiecare an am adăugat material pentru o altă săptămână, astfel că un ciclu de tabere se desfășoară pe durata a 3 ani consecutivi. Vârsta de acceptare a unui copil în această tabără a fost începând de la 14 ani. Acolo discutăm tematici diferite despre cum să accepţi faptul că ai un frate cu nevoi speciale, cum să depășești anumite situații apărute și mai ales cum să te raportezi într-un mod sănătos emoțional și relațional la aceste situații. Tot acest material a fost dezvoltat de o echipă interdisciplinară, din psihologie, asistenţă socială, teologie, pedagogie, psiho-pedagogie, sociologie, o echipă formată din 12 oameni, intalnindu-ne regulat până am pus la punct aceste teme. Pe lista noastră „to do” este şi publicarea acestui material! Am avut în tabere o participare aproximativă de 80-100 de copii, în fiecare an, în perioada în care ne-am permis să avem tabere pentru fraţii copiilor cu nevoi speciale. După ce am înfiinţat aceste tabere (prin anul 2006), chiar în ultima tabără organizată (în 2009), am avut o aşa mare nevoie de sponsorizare încât am apelat la câteva persoane. Inclusiv organizatorii taberei, liderii, cum i-am numit noi acolo, fiecare şi-a plătit locul lui şi locul a încă unui participant sau chiar doi. Cel mai impresionant a fost faptul că, copiii care au participat în anii anteriori, au muncit la fân, la zi, la plata cu ora, diferite munci, pentru a strânge banii pentru participarea la următoarea tabără. Şi acum mă mai caută copiii şi părinții, și mă întreabă când se mai fac taberele pentru fraţii copiilor cu nevoi speciale, acelea au avut cel mai mult succes. Poate într-o zi le vom organiza din nou, sperăm. Aceste tabere s-au bazat pe un concept de viaţă creştin. Toate temele le-am legat de prisma realităţii lui Dumnezeu, le-am confruntat biblic. Aşa că, taberele au in primul rând un caracter creştin, dar totodată, manualul de lucru este calitativ, realizat la cel mai înalt nivel profesional. În urma acestor tabere, mulți participanți s-au apropiat de Dumnezeu și, de la o atitudine de frustrare și rebeliune, au devenit mai calitativi în grija față de fratele/sora specială, mai cooperanți și mai înțălegători.  Unii au hotărât să se boteze în biserică, să încheie un legământ cu Dumnezeu, iar aceasta a fost o altă încurajare pentru noi.

 

 

Când nevoia se întâlnește cu calitatea profesională

Festivalul speranţei cu Franklin Graham

 

În anul 2008, în cadrul pregătirilor care se făceau pentru un mega-eveniment evanghelistic, care a avut loc pe stadionul Dan Păltinişanu, s-au făcut multe activităţi care au fost premergătoare acestui eveniment. Printre ele, domnul Mihai Bojin a oferit 500 de echipamente de mobilitate, în general scaune rulante, pentru o acţiune socială. Am fost în audienţă la organizatorii Festivalului Speranţei de nenumărate ori, până să primesc acordul lor să o facem cum trebuie. Pentru că, toată lumea dorea să ofere cărucioare persoanelor care veneau, dar nu știau că această activitate cere o anumită specializare, un ˮknow howˮ. În efortorile mele de a convinge organizatorii despre felul în care trebuie procedat, i-am întrebat pe cei din bordul de organizare, aproximativ 20 de persoane: „dacă eu vin cu un sac cu 20 de perechi de pantofi şi le împart aici, înseamnă ca am incălţat 20 de oameni?  Înseamnă că fiecare puteți pleca acasă cu pantofii cei noi?”, şi ei mi-au răspuns „nu”. „Exact așa e şi cu cărucioarele”, am spus, „nu ajunge ce trebuie la cine trebuie.” Şi atunci am făcut o campanie mare, am adus 3 specialişti în poziţionarea persoanei cu handicap, 12 voluntari, și am format o echipă dedicată acestei acțiuni cu durata de o săptămână. Am făcut toate demersurile legale, o campanie publicitară în mass-media, am făcut programări pe parcursul unei săptămâni întregi, evenimentul desfăşurându-se în Piaţa Bălcescu, unde am distribuit undeva la 500 de echipamente de mobilitate. A fost un moment foarte special când domnul Mihai Bojin ne-a spus că el a adus mii de scaune rulante în România şi are sentimentul că le-a aruncat pe geam, că nu ştie dacă au ajuns unde trebuie.

 

 

Despre capacitare și potențial fără limite cu Nick Vujicic

Campanii de conștientizare și incluziune socială

 

Tot în anul 2008, la cererea organizaţiei Joni and Friends, am organizat vizita domnului Nick Vujicic în România, eveniment care a durat 3 zile. Am organizat o conferinţă de presă. După această conferinţă, am organizat o întâlnire interdisciplinară, din multe domenii, cum ar fi al medicinei, al consilierii, al teologiei, al pedagogiei, şi am vorbit despre capacitarea persoanei cu nevoi speciale pentru atingerea potențialului maxim în societate, rolul părintelui, terapeutului, școlii, bisericii și al comunității pe larg în definirea şi formarea copiilor cu nevoi speciale. Alte evenimente care au avut loc: întâlniri cu diferite grupuri de persoane cu dizabilităţi, întâlniri motivaţionale în două biserici din Timişoara şi o întâlnire în cadrul Penitenciarului din Timişoara. A fost un moment de mare succes, şi toată lumea a rămas cu o amintire plăcută în urma întâlnirii cu domnul Nick Vujicic.

 

 

Cu vestea bună, din casă în casă

Caravană mobilă pentru distribuirea echipamentor de mobilitate

 

În primăvara anului 2009, am avut o altă campanie de distribuire, care a inclus o caravană mobilă. În primul microbuz aveam un atelier mobil pentru adaptări mecanice, cu tot ce era nevoie. În urma acestui microbuz venea un camion plin de cărucioare, iar apoi aveam și mașina cu voluntari: tehnicianul pentru poziționare, mecanicul, un voluntar care identifica scaunele rulante în camion și persoana care întocmea actele de distribuire.  În această formație am mers efectiv în 12 comune şi sate din judeţul Timiş. Primăriile locale ne-au asigurat baza de date, dar erau întotdeauna persoane care nu apăreau în baza de date și le descopeream pe teren. Dintre relaţiile pe care le-am creat în perioada respectivă, aş putea să spun că cea mai bună relaţie de lucru a rămas, și o avem în Satchinez, unde şi Primăria dar şi asistenta socială au fost foarte bine pregătiţi şi colaborăm foarte bine şi în prezent cu orice caz nou care apare.

Proba curajului

Înot fără bariere

 

În anul 2010, la sugestia unei prietene din Cluj, Timea a început să se joace cu ideea unui program de înot, ca formă de recuperare sau incluziune, pentru copiii cu nevoi speciale, un program inedit la vremea aceea în Timișoara. Am început cu 2 grupe. Era nevoie de un curaj foarte mare sau, o doză mare de nebunie, aş spune eu. Spectrul dizabilităților era foarte larg: copii cu sindrom Down, autism, nevăzători, tetraplegie, etc. În ciuda lipsei de experiență anterioară și a unor întâmplări mai deosebite, încet-încet am dus înainte prima grupă de înot, care a fost preluată pe parcurs de alte persoane implicate în programe similare dezvoltate mai târziu. Trebuie să spun cu foarte mare emoție că unul din copiii care a participat prima dată la înot în grupa noastră, Timotei, a ajuns premiat la nivel naţional, la Paraolimpice, anul trecut, locul I. În prezent mulţumim domnului Vasile Balaş, care ne pune la dispoziţie cu titlu gratuit un culoar de înot la Ice Dyp Resort and Spa, pentru copiii cu nevoi speciale, pentru programul nostru de înot fără bariere, ca relaxare și incluziune.

 

 

Proba exemplului personal și valurile produse de acesta

Excursia pe munte

 

Un coleg de-al Timeei, impresionat de gestul acesteia, și făcând parte dintr-un grup de persoane pasionate de alpinism, s-a gândit că ar fi frumos să îi ducem pe copii pe munte, cu toate dificultățile și implicațiile pe care le impune un astfel de program curajos. Astfel, am format o echipă de 30 de copii, dintre care 17 utilizatori de fotolii rulante şi am pornit la munte. S-a dovedit o experienţă unică şi atât de marcantă în viaţa tuturor participanților. Am împărțit oamenii în echipe, iar fiecare echipă de 3-4 persoane ajutau la transportul unui cărucior.  Le-am legat cu frânghii, le-am  tras pe roţi, le-am împins, am făcut ce s-a putut. Când urcușul a devenit anevoios, copiii au fost luați și duși în braţe... a fost o experienţă inedită, dar care te-a umplut de bucurie. Şi am reuşit să parcurgem un traseu de 7 km. Pe lângă copiii participanţi, au fost cel puţin 60 de voluntari.

 

 

Proba timpului, firul roșu și tenacitate pe linia întâi – raport din tranșee

Reparații, revizii și adaptări personalizate - distribuirea de  echipamente

 

Începând cu anul 2015, s-a alăturat echipei noastre un voluntar care se ocupă în mod special de reparaţia, revizia și adaptarea scaunelor rulante, cadrelor, cârjelor, etc. Așa cum îmi place mie să îl descriu, el este omul cu mâini de aur!  Nu există, până în prezent, nici o situație în care să fi refuzat vreun beneficiar că nu avem soluții pentru reparații.  Cea mai intensă, și oarecum, mai puțin vizibilă activitate care se întâmplă la noi în Asociaţie este distribuirea de echipamente de mobilitate, adică:  scaune rulante, cârje, cadre, paturi medicinale, sisteme de ridicare a persoanei cu dizabilităţi, soluții de transfer, sisteme pentru îngrijirea persoanei imobilizate la pat etc. Aș vrea să menționez că, a ajuta o persoană cu deficiențe locomotorii, înseamnă mult mai mult decât a îi duce un cărucior. Înseamnă o muncă de evaluare: evaluarea medicală a persoanei, evaluarea mobilităţii acesteia, evaluarea spațiului în care locuiește, evaluarea socială, etc, pentru că în funcţie de asta îi alegi cel mai potrivit echipament. Legat de evaluarea mărimii beneficiarului, sunt anumite măsurători care se fac, pentru că este de dorit, este mandatoriu ca aceste echipamente să fie de o mare precizie. Astfel noi mergem în casa unei persoane care are nevoie de un echipament de mobilitate. Acolo măsurăm persoana, evaluăm spaţiul pe care îl are la dispoziţie, facem sugestii de modificare a spaţiului dacă este nevoie, ne uităm exact ce l-ar putea ajuta în situaţia respectivă. Dar, cel mai mult, facem un soi de consiliere socială. Asta ce înseamnă? Informăm persoana despre tot ce are dreptul să primească din punct de vedere legislativ, îi punem la dispoziţie informaţii legate de alte asociaţii care oferă servicii pentru persoanele cu dizabilităţi, gratuităţi de care beneficiază, îi ascultăm. Vreau să spun că munca aceasta, pe lângă faptul că cere o anumită specializare, este o muncă ce se face cu multă răbdare, cu multă grijă, cu multă dragoste, cu o vizibilă dispoziţie de a ajuta. Nu poţi să ajuţi o persoană fiind într-o dispoziţie proastă, trebuie să vrei să ajuţi.

Actualmente noi ajutăm în jur de 40 de cazuri noi în fiecare lună. Pe lângă cazurile vechi, beneficiari aflați în impas, cărora li s-au rupt cărucioarele, au nevoie de o revizie, nu mai merge frâna, se împiedică roata etc. - apar multe lucruri de genul acesta, avem şi aproape 40 de cazuri noi lunar. Cum ne contactează oamenii, cum află despre noi? Există o informaţie despre serviciile pe care le oferim și numărul de telefon unde ne pot contacta solicitanții la nivelul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. Diverse unităţi sanitare, spitale, asistenţi şefi, cadre medicale cu diferite funcţii în spital, asistenți sociali care ştiu de existenţa noastră le pun la dispoziţie oamenilor informaţia. Există mai întotdeauna un vecin, un coleg sau o rudă care a beneficiat în trecut de ajutorul nostru şi care ştie să dea informaţia mai departe, şi, cam aşa ne găsesc oamenii pe noi. Prea puţini prin intermediul site-ului sau a paginii de Facebook. Deci, aceasta aş putea spune că e cea mai constantă și intensă activitate cu care ne ocupăm la ora actuală, şi de asemenea este activitatea în care avem cea mai mare nevoie de ajutor, de finanţare. Avem nevoie de un sediu, avem nevoie de o locaţie, un teren pe care să construim un depozit sau chiar de a primi un depozit cu titlu permanent, cu o capacitate minimă de 1000 de metri pătraţi, pe care să îl putem igieniza și utila corespunzător. Avem nevoie să amenajăm un atelier de reparaţii şi întreţinere pentru revizia cărucioarelor și să angajăm 1 sau 2 tehnicieni / lăcătuși mecanici pentru măsurători și adaptări ale echipamentelor.

Legat de activitatea de distribuire de echipamente, pe parcursul istoriei Asociaţiei noastre sunt câteva persoane pe care neaparat trebuie să le menţionez: în primul rând, familia Balaş Nelu și Laura, care mulţi ani de zile ne-au pus la dispoziţie demisolul casei, curtea, grădina, orice spaţiu care a fost disponibil pentru a depozita cărucioare şi a le repara. În momentul în carea fost necesar să ne mutăm de acolo într-o locaţie mai mare, familia Anheliuc Gelu și Rodi ne-a ajutat prin punerea la dispoziţie a unui spaţiu de 1000 de metri pătraţi cu titlu gratuit printr-un contract de comodat, spaţiu în care şi actualmente ne desfăşurăm activitatea, cu... minusurile care există acolo. Nu putem încălzi spaţiul, este prea mare pentru aceasta, nu avem posibilitatea de a amenaja un atelier de reparaţii, nu avem apă curentă, dar avem mult mai mult decât am sperat!  Ne dorim mult ca în final să ajungem în spaţiul nostru. La repararea cărucioarelor ne-au ajutat foarte mulţi oameni. Ne-au ajutat oameni care au sudat anumite părţi ale cărucioarelor care nu funcţionau, alţii care ne-au ajutat cu transportul, alţii ne-au plătit un transport integral din Germania, din Austria până în România, alții ne-au mai finanțat motorina, alții au pus mână de la mână și ne-au ajutat să schimbăm mașina, etc.  Nu în ultimul rând, vreau să mulțumesc domnul Mihai Bojin care a dotat această lucrare cu cărucioare ani de zile la rând, familiei Nelu și Radoica Ardelean care acoperă mare parte din nevoile financiare, și Bisericii Logos din Austria care acoperă parțial motorina pentru drum.

 

 

O naștere... peste termen ACAS

Asociaţia ACAS

 

Anul 2016, este anul în care am decis să devenim vizibili, oficiali.  Este anul în care s-a scris negru pe alb certificatul de naștere al ACAS – Asociația pentru Capacitarea Abilităților Speciale. De ce?  Pentru că am ajuns în punctul în care nu mai puteam să fac față nevoilor fără să cer ajutor.  Și, pentru a cere ajutor, trebuia să exist! Mulțumim doamnei Lavinia Tec și domnului Denis Lupăștean care ne-au ajutat cu partea juridică.

 

 

Parteneriate de colaborare

Ziua internaţională a persoanelor cu dizabilităţi 2016

 

În  3 decembrie 2016 am avut un grup de tineri din biserica Logos din Gleisdorf, care au vrut să petreacă un weekend în România în folosul copiiilor defavorizați. Şi atunci ne-am întrebat, ce am putea noi să facem într-un weekend, care să aducă un plus de bine acestor copii? Astfel, am organizat 2 activități: o vizită la o instituție de ocrotire pentru copii cu nevoi speciale în Recaș, unde s-au cântat multe colinde, s-au împărțit daruri și am socializat câteva ore. În partea a doua a zilei am organizat în Timişoara o masă pentru copii cu nevoi speciale. Masa a fost amenajată în clădirea unui liceu, care ne-a pus la dispoziţie cantina lor, la obţinerea căreia ne-a ajutat biserica Lumina. Au participat 130 de copii cu părinţii lor, iar tinerii din Austria au servit la mese, au făcut activităţi cu copiii, au cântat colinde, acompaniați de instrumente muzicale.

 

 

Cireașa de pe tort: eforturi conjugate și splendoarea unei echipe armonioase

Ateliere Fără Bariere

 

Toate programele au crescut în timp în aşa măsură, încât anul trecut, la sugestia unui grup din Florida, din Grace Baptist Church împreună cu Harvest of Joy Ministries din California, am încercat să concepem un program de vară pentru copiii cu nevoi speciale. Plecând de la premiza că vor veni un grup de 20 de tineri, am ajuns să facem un eveniment care s-a desfăşurat la Centrul Regional de Afaceri din Timişoara, într-o sală imensă. A fost un eveniment splendid, de neimaginat că se poate realiza aşa ceva. Cam la ce cifră v-aţi gândi? Am avut peste 200 de voluntari! Pe lângă aceștia, am avut 150 de copii cu nevoi speciale care au participat. Cum am conceput evenimentul? Am amenajat 19 ateliere prin care am implicat copiii în tot felul de activităţi recreative: pictură, pictură pe faţă, coafură, atelier de cusut pe etamină, crafturi, atelier de colorat, de puzzle, de experimente ştiinţifice, atelier de muzică etc. Atelierul de muzică a fost amenajat într-o sală separată şi a avut un real succes. Am pus la dispoziţia copiilor multe instrumente, şi reale şi de jucărie. Am avut de asemenea un atelier foarte creativ, cel de poveşti, unde era veselie şi voie bună de la A la Z, nu ştiu ce făcea echipa de acolo că reuşeau să-i binedispună pe toţi cei care mergeau acolo. Atelierul de coafură a fost și el de succes, nu a fost nici o persoană care să nu dorească să treacă pe acolo să se coafeze. Atelierul de costume a fost un lucru pe care nu l-am gândit dinainte, dar, auzind că există  o persoană care are costume pentru serbări pentru copii, am rugat-o să vină acolo. Şi se luptau care să fie Albă ca Zăpada şi care să fie Elsa. Apoi, am avut atelier de Toms, făcut în colaborare cu ISR, prin care toţi copiii participanţi au fost încălţaţi cu espadrile, gratuit. Am avut atelier de sandwichuri, care a fost de asemenea foarte căutat. Mergeau acolo şi cei care vroiau să facă sandwichuri amuzante, creative, şi cei care vroiau să mai mănânce câte un sandwich din când în când. Acolo era mereu coadă şi s-a dovedit a fi şi cel mai costisitor atelier pe care l-am avut. Un alt atelier foarte căutat a fost atelierul de cupcakes pe care l-a promovat Andreea, unde copiii mergeau şi le ornau împreună cu ea cu tot felul de culori, modele. În prima zi am făcut doar activităţi sportive, şi aici, vreau să menţionez povestea unui tânăr care m-a impresionat foarte tare. A intrat pe uşă şi era legat de mâna dreaptă cu o frânghie de mâna mamei lui. Voluntarul care l-a preluat (fiecare participant era întâmpinat de un voluntar care îl prelua şi cu care parcurgea împreună toate activităţile după care îl preda înapoi părintelui) era un băiat din America. El a spus: „Nu pot să îl duc legat de frânghie, că nu e un animal, e un copil!” iar mama a răspuns: „Nu, nu îl poţi dezlega de frânghie, dacă o faci, va fugi de lângă tine şi nu vei putea lucra cu el.” „Pe răspunderea mea” a spus băiatul din America. Şi l-a dezlegat. Ce s-a întâmplat în momentul următor a fost foarte amuzant. Copilul nemaifiind legat de frânghie, s-a prins cu amândouă mâinile de mâna voluntarului şi s-a ţinut după el, nedezlipit. I-a fost lui teamă că s-ar putea pierde. Atunci ne-am dus să facem activităţile sportive. Aceeaşi mamă ne-a spus că nu doreşte ca copilul ei să apară în poze. Noi am semnat în prealabil o înţelegere care spunea că are voie să fie pozat, însă ea a insistat. De la această premiză de la începutul zilei, când mama copilului a văzut ce frumoase sunt activităţile şi ce mult se bucură copilul ei că participă, ne-a spus că este de acord să apară în poze. A doua zi când a venit, copilul abia a aşteptat să ajungă la ateliere, iar mama lui a venit la mine şi mi-a spus: „Doamna Ligia, am o rugăminte. Aţi putea găsi, 2-3 tineri, care să vrea să vină o dată pe săptămână să îl scoată pe băiatul meu în parc? Eu nu am mai întâlnit tineri care să lucreze aşa de frumos cu copiii”. A fost un exemplu foarte frumos despre felul în care s-a lucrat, despre dedicarea voluntarilor. La fel de impresionantă a fost și afirmația unui voluntar de 16 ani, care i-a spus mamei lui că niciodată nu s-a simțit așa de folositor și că implicarea lui ca voluntar i-a adus multă bucurie și satisfacție.  Am fost aşa de impresionaţi de impactul pe care l-a avut în comunitate, dar mai ales în viaţa acestor copii, încât cei care au propus evenimentul au spus că trebuie să organizăm ceva şi anul viitor. Şi noi ne dorim asta la fel de mult.

 

 

Un alt fir roșu – victimele de război

Cazuri sociale

 

Un capitol aparte care s-a dezvoltat progresiv în Asociaţia noastră sunt situaţiile „satelit”, cum le-aş numi eu, situații care se pare că s-au legat de noi şi trebuie menţionate. Sub o umbrelă mai mare, toate activitățile noastre se desfășoară pentru persoane (copii și adulți) defavorizate. Există întotdeauna cazuri în care trebuie implicare diferită, interdisciplinară. În martie 2016, eram pe drum, aveam o distribuire de făcut în zona Spitalului Judeţean, şi am intrat la McDonalds pentru o mică pauză cu echipa. Aşteptând acolo, am văzut un băieţel de 10 ani, care cerşea. Când l-am văzut, pot să spun că am avut ca o scânteie, ceva de genul: trebuie să fac ceva! Şi am intrat în vorbă cu el şi l-am întrebat de ce e pe stradă la cerşit. A ridicat din umeri pasiv, nepăsător. Şi l-am întrebat:”Cum te cheamă?” „Raul.” „Raul, de ce nu eşti la şcoală, ca alţi copii de vârsta ta?” „Păi, nu pot să merg la şcoală fiindcă nu am certificat de naştere.” „Nu se poate, câţi ani ai?” „10 ani.” „Hai atunci să facem un certificat de naştere.” „Nu se poate, a încercat mama, s-a străduit.” Atunci i-am spus: ”Spune-i mamei că eu vreau să te ajut, să îţi faci certificatul de naştere, ca să nu mai umbli pe stradă, să mergi la şcoală, să ai şi tu un viitor.” Tot încercam să îl lămuresc că pot să îl ajut. Colegul meu, care era lângă mine, i-a spus: „Pe doamna trebuie să o crezi, că ea ce promite, aia face.” Dintr-o dată se uită  la mine cu ochi mari, şi văd că iese pe uşă. Se duce la mama lui şi vorbeşte cu ea, apoi se întoarce şi îmi spune: ”Doamnă, mama vrea să vă cunoască.” Şi m-am dus în staţia de autobuz şi am făcut cunoştinţă cu această mamă, care născuse 7 copii, dintre care 4 au fost luaţi de Direcţia pentru Ocrotirea Copiilor, deoarece ei locuiau pe stradă. Am încercat să o conving că vreau să îi ajut. Am întrebat-o unde locuieşte şi mi-a spus că pe stradă. Ulterior a găsit o locuinţă părăsită în care a intrat în mod abuziv, iar vecinii au spus că vor sesiza poliţia şi Protecţia Copilului dacă nu părăseşte locuinţa în termen de 2 zile. Pentru că ploua, era deja bine după ora 23 și era destul de rece, nu puteam să o las în drum. M-am dus şi i-am căutat o pensiune unde să o primească împreună cu copiii. A fost prima dată în viaţa mea când am văzut un copil având un atac de panică. Nu a avut curajul să se urce în maşina mea. Era atât de înspăimântat că îl voi duce direct la poliţie sau la un centru pentru copii. Am stat trei sferturi de oră în ploaie, la ora 12 noaptea, ca să îi conving şi să încerc să îi duc la o pensiune. Începând de acolo, încet-încet am construit un fel de relaţie de încredere, încât în luna septembrie am reuşit să înscriem acest copil la şcoală. Când m-am dus în biroul directoarei de la şcoală şi i-am spus că sunt asistent social, această mamă a îngheţat din cap până-n picioare. Mi-a zis: „Doamna Ligia, eu nu pot crede că sunteţi asistent social, că n-aş fi avut încredere.” În mintea ei, asistenţa socială era ceva care îţi fură copiii şi îi duce de lângă tine, nu cineva care colaborează cu familia. Am reuşit să înscriem copilul la şcoală ,cu ajutorul unui program numit „A doua şansă”, pentru că era prea mare pentru a fi înscris într-un program de clasa I, şcoală normală. Am fost tare bucuroasă de rezultatul acestei implicări, pentru că acest copil, într-un an de zile a acoperit doi ani de şcolarizare, clasa întâia şi clasa a doua. Învăţătorul a spus că el este foarte inteligent, mult peste medie. M-am bucurat că partea noastră, deși a fost foarte mică, într-un fel, (cu toate că mi-a fost foarte greu să găsesc banii pentru a plăti chiria pentru ei lună de lună), a fost necesară, a venit exact la momentul potrivit.  Acum, uitându-mă retrospectiv, participarea mea a fost mică. I-am plătit chiria, i-am făcut certificat de naştere şi am căzut de acord cu mama lui Raul că, toată perioada de ajutor este condiţionată de participarea copilului la şcoală. În luna iunie, când a încheiat cu FB clasa a doua, familia a decis să plece în Franţa, unde mai aveau o parte din familie şi în felul acesta s-a încheiat colaborarea noastră. Mă întreabă lumea daca nu îmi pare rău de investiţia în acest copil, că nu mai ştiu ce se va întâmpla mai departe cu el, dar nu cred că eu trebuie să ştiu, e suficient că Dumnezeu ştie şi coordonează lucrurile într-un fel în care eu sunt la locul potrivit, la momentul potrivit.

 

În urmă cu un an de zile, ca să trec la altă poveste din aceeaşi categorie, am întâlnit o situație parcă mai cutremurătoare. Am fost sunată de o persoană din Oradea care mi-a povestit despre o mamă căreia i s-a propus să îşi dea copiii spre adopţie, însă ea nu doreşte să îi dea. M-a rugat să merg să fac o evaluare de caz, să văd dacă mama ar fi dispusă să îi dea, sau este oarecum constrânsă de împrejurări în direcţia asta. Şi când m-am dus am întâlnit o mamă, chiar după ce născuse prin cezariană doi gemeni, la termen, mari, sănătoşi, fără probleme. M-am întâlnit prima dată cu ea când a venit în oraş să scoată certificatul de naştere al copiilor. Şi iarăşi m-am lovit de felul în care se rezolvă situaţiile la noi în serviciile publice. Mama vine cu autobuzul, singurul care o putea aduce în oraş, îşi lasă copiii în grija unei vecine, copii născuţi de câteva săptămâni, poate două săptămâni, vine şi se duce la Evidenţa Populaţiei să scoată certificatele. Este întâmpinată cu: ”Ne pare rău, doar după ora 14.” De ce, când sunt 10 birouri? Trebuie spuse lucrurile acestea. Şi o dă afară pe uşă. M-am dus în biroul cu pricina, i-am oferit cartea mea de vizită celui de la birou şi am întrebat: „De ce nu puteţi să îi eliberaţi doamnei certificatele? Ea vine de la sat, are operaţie de cezariană, depinde de un transport de ocazie şi copiii ei sunt singuri. De ce, în ciuda acestor împrejurări, nu se poate face o excepție, nu puteţi să îi daţi certificatul de naştere?” Atunci i le-a dat pe loc, însă dacă nu ai pe cineva lângă tine, eşti tratat în cel mai bun caz cu indiferenţă.

Dar să revin la poveste... Am întrebat-o pe mamă dacă vrea să dea copiii spre adopție, dar ea mi-a spus că nu doreşte nicicum să dea copiii, însă avea nişte condiţii de trai atât de împotriva ei, încât părea cea mai bună soluţie să îi dea. Avea o persoană care s-a pus pe urmele ei şi ţinea morţiş să îşi dea copiii în adopţie. Amenințarea cu protecția copilului care îi va lua pe toți 6 și îi va duce în alte familii îi era repetată mereu ca argument în favoarea despărțirii de cei mici.  I se spunea mereu că mai bine să-i dea pe cei doi micuți ca să rămână măcar cu ceilalți 4... I-am spus că dacă îmi permite să o ajut, eu doresc să mă implic. Şi am scris povestea ei pe Facebook. Iar oamenii au început să răspundă la povestea asta. Când m-am hotărât că vreau să o ajut, m-am dus la Primăria locală de unde era această femeie să am o discuţie cu ei. Ea locuia într-o locuinţă socială a Primăriei, cu contractul făcut pe numele mamei ei, bunica copiilor. Am intervenit şi i-am rugat să facă contractul şi pe numele ei, le-am spus că vreau să o ajut pe această mamă, însă ei au fost puţin neîncrezători faţă de intenţiile mele bune, şi nu au făcut mare lucru. Între timp, eu am reuşit să adun 2500€. Erau pe tabel, cu semnătură. Mă gândeam: ce să fac eu acum cu banii aceştia? Să îi investesc în locuinţa unei persoane care nu mai vrea să o ţină pe această femeie şi în fiecare zi îi aminteşte acest lucru, într-o primărie în care nu s-a reuşit un contract pe numele acestei mame, într-o locuință care nu este a ei și a copiiilor? Primăria a demarat ceva demersuri de parcelare, însă s-a ivit un alt soi de conflict: toată lumea din familie a început să reproşeze mamei, că Primăria va lua jumătate din grădina bunicii ca să i-o dea ei. Am hotărât împreună cu această mamă că a rupe de tot legătura cu familia ei de origine, unde atmosfera era complet ostilă, violență, înjurii și alcool la ordinea zilei, era cea mai bună soluție. Astfel că am hotărât că, indiferent de  câţi bani avem, să mergem la următorul nivel. Vom încerca să îi cumpărăm o casă. Am început de la 2500€ şi am umblat sute de km, şi am văzut peste 30 de case. Mergeam cu aceeaşi retorică: „Am 2500€, restul, mai târziu.” Am găsit o casă pe care am fost aproape de punctul de a o cumpăra, puţin mare, puţin cam mult de reparat la ea, la preţul de 11000€. Am zis că poate totuşi găsim altceva mai bun. Şi am auzit de altă casă al cărei preţ de strigare era de 10000€. Proprietarul a zis că având în vedere că este un caz social aşa de mişcător, el este dispus să ne-o lase la 5500€. Deci o reducere de jumătate de preţ. Am convenit că va primi 2500€ acum şi în viitor urmează să acoperim celelalte cheltuieli. La două zile după ce am scris pe Facebook partea a doua a povestirii, în care am spus că am hotărât să cumpărăm o casă, că am găsit-o și că valoarea casei este de 5500€, plus bani pentru reparaţii, am primit suma integrală pentru achitarea casei. Şi am înţeles că Biblia de fapt este reală în multe feluri. Într-o interpretare literală, o interpretare faptică, Biblia spune că Dumnezeu zideşte o casă celui nenorocit. Aşa s-a întâmplat şi în cazul acesta. Ce planificăm în continuare, ce ne-am propus să facem este că, dacă reuşim să adunăm suficienţi bani, în primăvară construim o casă nouă. Şi acesta este punctul în care am ajuns cu cazul acesta.

 

Dacă ar fi să mă uit la istoricul acestei Asociaţii, aş spune că a crescut pas cu pas, că este mult loc de creştere şi în continuare şi că sunt încă multe programe care se pot dezvolta, la fel de necesare şi de frumoase.

 

Mulțumesc pentru lecturare!

 

Cu sinceră apreciere și prețuire,

Asistent Social / MTh,   Ligia M. MĂCELARU, președinte ACAS